Cronică de cenaclu ludia s. amo

La ședința cenaclului din data de 27.04, personajul din proza autoarei ludia s. amo a avut-o drept voce pe Dana Ionică:

Marietta rătăcea prin camerele apartamentului. De când se trezise își căuta ceva lejer cu care să se-mbrace. Mă lăsase aiurită în patul dezgolit: cu un cearceaf, care acoperea mai mult podeaua, iar perna era pe jumătate adormită; cealaltă parte se prelingea și ea, încetm pe podea. Marietta se oprise în fața patului și-mi prinse privirea în ochii ei mari, ochi verzi ca ai unei pisici negre; îmi zise:

-          Ei, haide, somnoroaso, e rândul tău să mă-ntrebi!

De fapt, uitasem despre ce anume vorbea. Dar nu conta asta – curbele ușor proeminente, fără haine, îmi scăpară privirea de sub control.

-          Somnoroasă, a? spun, trăgând-o din nou în pat, apropiind-o de mine. Râde zgomotos cu toți dinții ăia lăptoși și cu toate șuvițele castanii, care se prăbușesc peste umerii ei de copilă șugubeață. Asta mă și atrage la ea – buzele alea timide, de altfel, care-mi  lasă urme în buricele degetelor.

-          Cecilia, hai, întreabă-mă! Am așteptat toată dimineața să te trezești și să continuăm jocul de aseară.

-          M-ai înnebunit cu cel joc! zic eu aproape glumind; dar tocmai asta era –  spusesem adevărul.

Textul, deloc cuminte, a creat păreri diferite:

Adrian Chiper: „textul m-a dus cu gândul la filmul «Legături bolnăvicioase». Observ că tot ce ai citit până acum are o legătură și că vorbesc mai multe voci.” Din perspectiva lui, alăturarea prozelor ar crea un roman asemănător celui al lui Camil Petrescu, Patul lui Procust.
„Citind ce-ai scris, m-am gândit la rememorarea unor evenimente din perspective diferite. Proza e bună ca structură, însă sunt unele imagini care-mi plac și altele care nu. Din punct de vedere stilistic, respecți aceeași topică, subiectul e însă total diferit.” Adi a mai adăugat faptul că textului îi lipsește ambiguitatea și că acesta are un caracter boem. „E o proză dezinhibată, sunt tratate niște lucruri pe care nu le vezi la orișicine.”

Despre cea care e ludia s. amo, Claudia Samoilă afirmă: „A evoluat mult de la ultimele texte”, părere pe care o împărtășește și Florin Buzdugan. Acesta a mai adăugat că „ai probleme cu timpurile verbale. Pe mine m-a trimis cu gândul la Grădina raiului, de Hemingway. Ar trebui să ții cont de analiza psihologică a personajelor, aici e foarte puțin pulsată; la un moment dat ai impresia că totul e o simplă fantezie.”
Alina Șerban a dorit să știe cum sunt alese numele personajelor: „Sunt bazate pe etimologie?”. Răspunsul a fost că numele sunt alese după o anumită imagine pe care autoarea o are în minte referitoare la fiecare personaj.
Dana Ionică a observat faptul că finalul apocaliptic se coordonează cu muzica, nepotrivirea dintre ele e cu atât mai mult aproape înfricoșătoare, prevestitoare. „Textul nu mi se pare chiar atât de dezinhibat, e mai degrabă un porno călduț. Mi se pare că se termină prea abrupt, aștept o continuare, o acțiune, poate chiar un personaj mai vechi, care le privește pe cele două fete de la blocul celălalt.”
În final, Ana Mocanu spune că nici proza, nici personajele nu o atrag, însă textul e „scris frumos”.
În ședința următoare vor citi Dana Ionică și dl prof. Matei Damian.

Dana Ionică

Pași, magie și proză — cronică ludia s. amo

În data de 16 martie, la ședința de cenaclu, ne-a fost lecturată proza da! – de ñ  ori – el!:

„- Daniel!

Nu sunt prea obișnuit să-mi aud numele răcnit de pe trotuarul celălalt de o tipă doritoare să-mi afle privirea într-a ei. O secundă mi-a fost teamă de cine anume voi da cu ochii. Rusandra.

- Știi să ții un secret? Ei, normal că știi – zise ea, neașteptând realmente un răspuns, și continuă în același ritm. Uite ce-ți propun: hai să spunem că peste câteva secunde o să ne întâlnim: tu ai să pari fericit că mă vezi; eu te voi îmbrățișa; tu îmi vei mirosi părul și stropii de parfum de pe gât; eu îți voi zâmbi ca un aproape înger, când ne vom descleșta brațele; tu mă vei minți că știi un local super în apropiere – unde ai vrea să mă inviți; eu voi fi, doar în momentul acela, atrasă de tine mai mult ca oricând; tu vei simți asta și-mi vei zâmbi conspirativ; te voi lua, pe urmă, de braț și vom pleca înspre o ceașcă mare de cappucino, poate. Zici că spui da?

- Poate că sunt puțin mai învechit în privința asta, dar credeam, până acum câteva secunde, că bărbații trebuie să fie aceia care fac primul pas. Deci, ce spui de un cappucino?

- Îmi pare bine că te revăd! Și-mi sărise-n brațe cum numai o veche prietenă ar face-o. Vin cu mare plăcere. Nu m-aș fi gândit să mă inviți așa, pe nepusă masă.”

ludia s. amo – da! – de ñ  ori – el!

Adrian Chiper, ușor încurcat de text, spune că îi este greu să încadreze într-un anume gen textele pe care le-a citit Claudia în cenaclu, însă că îi place: „Îmi place stilul tău implacabil de a transpune un singur personaj în mai multe. Mai mult, am găsit o legătură între ñ și Logroño (oraș în La Rioja, Spania. Are o populație de 145 866 locuitori și suprafață de 79,57 km² – cf. Wikipedia, n.n.). Mi-a plăcut că trăiești, în text, în acel loc magic (localul în care Daniel, Rusandra și Cecilia se-ntâlnesc – n.n.); îmi place că pui tot ce simți tu în text și că, tot în text, îți proiectezi viitorul conștientizând trecutul în acel loc magic.” Adrian continuă, și spune că autoarea se ghidează după „principiul cu țârâita”, în sensul că dă puțin câte puțin dintr-un cu mult mai mare întreg, că există o simetrie în a lăsa deschidere (deschiderea textelor și finalul deschis al acestora). Se vede un stil mai închegat ca înainte, iar personajele, spune Adrian, par ori ca niște intelectuali conștienți că nu vor ajunge niciodată la un anume nivel (acel nivel), ori ca niște idioți.

Mai departe, Ana Maria Mocanu spune că nu a putut înțelege pe deplin textul (parafrază) fiindcă acesta trebuie citit alături de toate celelalte fragmente; mai mult, Ana spune că nu poate lua personajele separat. Fiindcă personajele trebuie identificate în momentul în care sunt citite toate fragmentele, datorită numărului mare al acestora, și corelate unele cu altele.

Alina Șerban spune că proza este „ușurică pentru mine. Ai folosit aceleași personaje, dar nu în același fel – se întâmplă în cadre diferite de timp aceleași situații (aproximativ, parafrază). M-a dus cu gândul la aventurile lui Sherlock Holmes – este pus în aceleași situații, dar în timpi diferiți”.

Marian Iancu a avut doar patru puncte de spus, anume că a identificat o anume psihologie a bărbatului, care l-a dus cu gândul la „o anume persoană”; că proza pare inspirată din viața reală, care este „trăire interioară” (exteriorul, viața, este influențat de interior, trăirea afectivă); că ludia s. amo folosește imagini „care îmi plac. Înțelegerea textului nu este un ideal pentru mine”; și, nu în ultimul rând, faptul că trăirile afective sunt interiorizate. „Mi-a plăcut să (re)trăiesc textul”.

Florin Buzdugan a spus că textul citit este foarte bine structurat, cu un stil mai închegat decât celelalte texte citite de Claudia; mai mult, îi place felul în care autoarea se joacă atât cu personajele (Daniel are impresia că le joacă pe degete pe cele două femei, Cecilia și Rusandra, când, de fapt, e invers, cele două îl joacă pe degete pe Daniel), cât și cu cititorul, fiindcă, el, Florin Buzdugan, cel puțin, a avut impresia că Cecilia nici nu a apărut în text. Astfel, strategia narativă, jocul de fum și oglinzi al autoarei iese foarte bine. Există și un ușor comic de situație, ironia cu/ de care este lovit personajul Daniel. „Sper ca, totuși, să se mențină la acest nivel la care a ajuns și să vedem o constantă evoluție.”

Dana Ionică: „Finalul merită o continuare, dar sunt sigură că Daniel nu va mai apărea în continuare. Mi-a plăcut că începe cu «Hai să presupunem…», dar ajungi să te întrebi, la final, dacă ceea ce ai citit este sau nu o ficțiune. Te joci cu emoțiile personajelor – pe care le văd ca pe niște marionete de care abuzezi”.

Domnul profesor Matei Damian observă o anume continuitate a stilului; mai mult, „tu ne prostești pe toți; avem de-a face cu niște permutări de nume; aceleași nume, aceleași personaje, dar situații diferite. Există în text o imagine care mie-mi place la nebunie: «La final, într-un gest precipitat, poate de la prea multă vodkă și BlakStone (cu aromă de cireșe, evident), i-am luat mâna într-a mea și i-am sărutat-o. În momentul ăla mă privise. Știam, cu toate că nu mă uitasem la ea. (s.n.)» E clar că există o evoluție în felul de a scrie al Claudiei (ludia s. amo)”, conchide dl. prof. Matei.

Data viitoare ne va citi Dana Ionică.

Florin Buzdugan

Un actor, trei femei și un copil — piesă de teatru, Adrian Chiper

    În cadrul ultimei ședințe de cenaclu, Adrian Chiper ne-a citit din piesa-i , intitulată Un actor, trei femei și un copil, ironie în trei acte și un addagio, cum găsim în deschiderea textului:

Thalia: (întoarce privirea la oglindă și continuă să râdă; Ironie se uită la public) Iubești fericirea pentru că ea te face om? Așteaptă o clipă și ea nu va mai fi, iar tu vei ajunge singur. (râde batjocoritor)

Ironie: (tăios) Dar nemuritor! (bate cu toiagul în podeaua scenei)

Intră în scenă Actorul, îmbrăcat în același costum, dar fără sacou. Cămașa îi iese din pantaloni prin lateral; are o alură de vagabond; părul răvășit, o mânecă suflecată; îi lipsește un pantof. Nu îi bagă în seamă pe cei doi copii, și se duce direct la marginea sălii. Merge șchiopătând din cauza pantofului lipsă. Își aprinde o țigară, timp în care se uită în sală; caută ceva cu privirea.

 Actorul: (aruncă chibritul pe jos și trage din țigară; fluieră) …Iuhuuu, Iuhu-hu-hu-hu?

Actorul: Iuhuu, prafule? Răspunde!

Actorul: E atât de multă liniște aici, și nimeni nu-o aude. (duce degetul arătăror la gură) Șșsss, auzi?

Ironie și Thalia se uită fix la el. Liniște totală în sală.

Actorul: (se așază pe marginea scenei și fumează) Mă, prafule, de ce nu răspunzi ? (după câteva momente de melancolie strigă) Mă, prafule, eu chiar nu înțeleg de ce nu vorbești tu, că multe ne-ai mai spune… (dă frenetic din mâna stângă) În călătoria ta de fir de praf  L-ai atins până și pe Păpușar. Ai atins până și nemurirea, dacă am considera-o ceva palpabil.

Ironie: (șoptindu-i Thaliei și arătând cu degetul spre Actor, care se sprijinea în palma stângă și fuma cu dreapta) Îmi este așa milă de el. Cred că iar delirează… O fi epileptic bunicu’ meu?

Thalia: (șoptind la rândul ei) Epileptic în sentimente, probabil. (chicotește)

Actorul: Păi bine măi prafule, îmi spui tu că mă privești acum cu ochii ațintiți spre mine, ca o hienă care își devorează prada din priviri și ai tupeul să-mi zici că nu ești etern? Păi cum vine asta? Dacă totul moare, înseamnă că s-a dus naibii și că a devenit praf și pulbere. Și praful ce mai devine? Alt praf? Să-nțeleg că aici este o chichiță din aia filozofică pe care eu nu o pot rumega și că de fapt praful este o nouă formă de existență spre care omul ar trebui să se-ndrepte pentru că ea nu cunoaște Moartea? (dă din cap în semn de dezaprobare) Asta nu o pot pricepe… mintea-mi este prea tulbure și fumul astă de țigară nu mi-o purifică deloc. Drogul astă nu îmi arată adevărata natură a lucrurilor. O fi stricat… (stinge țigara de scenă, se întinde pe spate și oftează)

 Adrian Chiper – Un actor, trei femei și un copil

     Claudia Samoilă, deschizând receptarea critică, spune că avem de-a face cu idei filosofice spuse de toate personajele. „Actorul moare – nu știam că va muri. Ai lăsat asta pentru la final. Muzele au fost conturate după chipul și asemănarea ta.”

    Privitor la personaje, Claudia spune că nu a văzut-o pe Erato, muza elegiei, ca fiind mama Actorului. Adrian răspunde: „Muza elegiei mi-a venit, ca idee, în minte ca o bătrână”. Mai departe, Ironie este chiar ironic, asta se vede în anumite replici/ secvențe: „L-am văzut pe Ironie ca asumându-și rolul de actor, rolul bunicului său.”

    Legat de finalul textului, iată ce spune Claudia: „Forțezi nota la final prin acele didascalii din dreptul fiecărui personaj; prin asta ai întărit ideea de caracterizare (a personajelor – n.n.)”.

     Per total, textul stă în picioare, conchide Claudia.

    Mai departe, Dana Ionică spune: „Aș mai fi introdus la personaje Praful (element ce apare pe tot parcursul piesei, fiind centrul în jurul căruia gravitează restul personajelor – n.n.). Seamănă cu teatrul lui Sorescu. Îmi place aciditatea textului și această luptă dintre viață moarte (parafrază)”.

    Dana îl vede pe Ironie ca fiind filosofic, iar pe Actor ca fiind ironie.

    „Muzele sunt cele care îmbătrânesc treptat. Mi-ar fi plăcut ca vocile să fie mai diferențiate.”

    Marian Iancu: „Apreciez ideile filosofice ale textului. Termenii sugerează cultura și înțelegerea pe care le posezi.” În/ din text transpare și o anume frustrare a autorului, conchide Marian.

     Alina Șerban: „Mi-a plăcut trimiterea la mitologia greacă. De asemenea, mi-a plăcut ideea în care sunt ordonate muzele: tânără → bătrână → copil.”

     Gabriel Andrei: „Piesă scurtă, concentrată. Praful este un simbol foarte important; e chiar esența piesei acesteia. Actorul se dă de gol la pagina 15, ceea ce m-a dus cu gândul la curiozitatea umană (parafrază). Piesa  are un fel de final deschis. Ironie este cel care pune bețe-n roate. Titlul poate fi schimbat”.

     Domnul profesor Matei Damian spune: „Praful e o materie în care piesa plutește. E ceva ambiguu. Acțiunea se supune perfect principiului unitar al prafului. Personajele se mișcă în acord cu el. Dacă n-ar fi «coloritul» personajelor, acest principiu al simetriei, care îmbracă piesa, conferă soliditate piesei.

    Orice autor trebuie să fie și primul său regizor și spectator, astfel încât să eviți plictisul, ca să capete dimensiune. Piesa a căpătat mișcare odată cu intrarea Thaliei în scenă”.

     Domnul profesor Cătălin Enică: „Textul este un eseu. Vocile se varsă în aceeași tonalitate, ceea ce mă duce cu gândul la teatrul blagian. Fiind metaforizant și filosofic, devine prolix. Este o piesă bazată pe clasicismul antic. Exprimi un existențialism anume, astfel, se vede că există și intruziuni de postmoderni; ai o tulburare existențială de la antici până în prezent, dar foarte personală.” Astfel, dl. profesor îi propune lui Adrian să ia fiecare act în parte și să facă, pornind de aici, alte piese, fiindcă textul în sine este bogat în idei interesante.

    „N-ai fost convingător în desemnarea unei mame; Ironie este ca un comentator, și, acest fapt, mă trimite iarăși la antici. Ideile se amestecă prea mult, și, astfel, se pierd anumite idei.”

    Ca viziune de ansamblu, dl. profesor Cătălin Enică spune că acest text are o propensiune către meditație, fiind un text complex, filosofic, înclinându-se mai mult către teatrul de idei decât teatrul dinamic.

 La următoarea ședință ne va citi Claudia Samoilă, proză.

Florin Buzdugan

Adrian Chiper, text dramatic

Un actor, trei femei și un copil

Ironie în trei acte și-un addagio.

 

Personajele: Un actor veșnic tânăr

Melpomena (muza tragediei)

Erato (muza elegiei)

Thalia (muza comediei)

Un copil numit Ironie

 

Actul I

O seară de noiembrie. Plouă mărunt afară. Sala unui teatru de provincie. Crepusculul creează o atmosferă boemă. Strat gros de praf pe scaune. O masă veche, un scaun vechi din lemn și o oglindă spartă în colțul din stânga. Pe masă, diferite obiecte, fotografii, cărți. Lumina mai multor lumânări lăsate în diferite colțuri ale scenei descriu siluete înfricoșătoare pe zidurile sălii. Se fluieră din spatele cortinei stacojii.

Intră actorul veșnic tânăr, tulburând păianjenii, care și-au țesut pânza pe faldurile cortinei, trăgând febril de mână un băiețel bucălat, cu ochi negri și pătrunzători, animați de zâmbetul candid, dar machiavelic, și de caninii albi, micuți, dar foarte înțepători. Dezordonat îmbrăcat, actorul purta un costum cernit, având numeroase cârpeli, cămașă gri, descheiată ostentativ la gât, unde-și făcea loc stigmatul șters, de roșu-aprins, lăsat de gura unei tipese vorace. Copilul era, tot, îmbrăcat în alb, pe ici-colo, câteva pete negre.

Actorul: (fluieră)… Iuhuuu, Iuhu-hu-hu-hu?

Ironie: (serios) De ce îi fluieri prafului? Crezi că-ți va răspunde?

Actorul: Nu trebuie să-mi răspundă, vreau doar să știu dacă mai este acolo, dacă este viu. Iuhuuu, Iu-hu-hu-huuuuu

Actorul: (melancolic) Daaa, ai dreptate. Mai degrabă, vreau să-l fac atent, să mă lumineze și pe mine. Mai degrabă, îl întreb: întreb praful! doar el și cu amintirile sunt martori ai trecerii timpului, dar până și amintirile sunt șterse de alte amintiri, și alte amintiri, și alte amintiri, pe când el…

Ironie: Dispare când îl șterge mâna unei mame.

Actorul: Dar și ea dispare… precum praful… așternut peste amintiri!

Actorul: (vesel, se plimbă pe scenă, își așază costumul, își suflecă mânecile și trage aer puternic în piept) Dulce miros de pasiuni pervertite în păcat iese din aceste scaune! (arată cu degetul spre scaunele goale, în realitate, publicul)

Ironie: Păcatul lasă un gust amar, dar mirosul lui este dulce…

Actorul: (desenând cu mâinile un semicerc în aer) Aici stau eu… teatrul este viața, loteria mea ciudată, aici macin spiritul, secundele și minciunile celor care privesc (întinde palma peste public și strânge pumnul în direcția publicului) și doresc să-mi aroge momente din viața lor numai mie. (infatuat, râde cu fața la copil, care, la rândul lui, privea scaunele prăfuite) Sunt un Mephistofel al râsetelor neînțelese, al aplauzelor sacadate, mă hrănesc cu nervozitatea lor trepidantă în ritm de trap. Slăbiciunile lor creează teatrul meu, este un teatru al… Haide, să ținem un moment de reculegere pentru cei mai buni actori, care nu se află aici, pe scena teatrului, ci pe scena… (inspiră profund) Pentru cel care-l inspiră… Ador mirosul prafului, este mirosul istoriei și-al nemuririi.

Ironie: (așezându-se pe marginea scenei, contemplă imensitatea sălii): Ai dreptate, da, chiar ai; bună definiție! Nu? (adresându-se întregului teatru) Are dreptate, nu-i așa?

Actorul: (se plimbă nervos pe scenă și remarcă o țigară pe jos) Ei, ce zici? În legătură cu ce? (se apleacă și își aprinde țigara cu o lumânare).

Ironie: Teatrul sau viața… (cu ochii ațintiți asupra unui fotoliu prăfuit și jerpelit, din primul rând)

Moment de liniște în care actorul trage din țigară și ambii privesc cum fumul se pierde în aer.

 

Actorul: Ei, bine? Nu pot să cred că tocmai tu, care ești așa de-nțepător… (tușește) ai rămas fără cuvinte (trage din țigară cu ardoare).

Ironie: Ei, bine… este ca o loterie ciudată: autorul scrie o piesă, actorii joacă alta – și publicul înțelege altceva!

Actorul: Păi bine, și eu cine sunt în acest joc? (termină țigara și o strivește sub pantof; trist)

Ironie: Doar un biet critic plictisit…

Actorul: (zâmbind) Da, asta da zeflemea…

Ironie: (surâzând și întorcându-și privirea spre actor) Ca atunci când ai o femeie vorbăreață și un orologiu care stă…

Actorul: (râde, dar cu ochii pierduți în zare) Și timpul nu mai trece, și nu mai devorează nimic și rămâne un copoi flămând.

Actorul: Într-o lume a nulităților, timpul devine un zero, care, la rândul lui, nu mai vrea să fie el însuși…

Ironie: (râde caustic) Oare cine vrea să fie nimeni?!

Actorul: Cel care a fost cândva totul… dar, oricum, nu tot ce-i mare e și măreț! Numai teatrul este… teatrul…

Actorul: (întorcându-se spre Ironie, devine subit vesel) Până când mai ține procesul meu?

Ironie: (după o lungă pauză) Până când, până când… până la ziua judecății.

Actorul: (intrigat) Dar ce-am făcut eu ca să… Ironie… Ironie… Ironie… Ironieeeeeeee

Copilul este foarte atent la ușile teatrului, care se deschid încet, provocând zgomote sincopate. Apare Melpomena. Îmbrăcată, toată, în mătase purpurie, ține în mână o mască tragică, de aceeași culoare. În părul bogat, castaniu, are  multe flori de iasomie, din care cad petale pe umeri și pe jos. Urcă pe scenă, copilul se uită mirat, iar actorul se așază pe jos, sprijinindu-se în cot, adoptând o poziție similară vechilor greci.

Melpomena: Bună seara, dragi spectatori în teatrul prafului!

Actorul: (surprins, duce o mână la inimă) Oh, tu, fiică a Mnemosynei, dulce martor al iadului meu, spune-mi tu… (glasul i se stinge treptat) cu ce-am greșit…

Ironie: (copiindu-l pe Actor în mișcări, își duce și el mâna la inimă) Bunicule, cine este doamna îmbrăcată-n purpuriu? (șoptindu-i Actorului) Vreo tipesă de-a ta?

Actorul: (aruncând un ochi la Melpomena, care stătea liniștită și urmărea spectacolul) Nu chiar, oricum, în teatru sunt…

Melpomena: (către public) Femei…

Actorul: Pudice… (se ridică nervos în picioare)

Ironie: (vesel, aruncând un ochi la Melpomena ) Și femei care doar se jenează… (și îi arată Melpomenei, în secret, semnul de pe gâtul Actorului. Melpomena înțelege și zâmbește, fiind atentă la mișcările febrile ale Actorului)

Melpomena: Se numește beatificarea unui sentiment, micule Ironie.

Ironie: Sau sinuciderea unui trandafir!… deja mort.

Actorul: (se oprește în mijlocul sălii și scoate un râs satanic) Kadaverische Gehorsamkeit („supunere la cadavru”, germ.) pentru artă, arta de a fi viu… asta am făcut, și… (arătând cu degetul pe Melpomena, scuipă) Voi, muzelor, ce, primăvara și vara, pe povârnișurile Heliconului înveșmântat cu păduri, unde murmură apele (își mișcă brațele în sensul curgerii unei cascade) ale izvorului Hippocrenos, și pe înaltul Parnas, lângă apele limpezi ale izvorului Castalia, vă prindeți în hora viselor și uitați de noi, actorii… care… (resemnat, scoate un oftat puternic) suntem niște Pygmalioni cărora li s-a spart sculptura. Et in Arcadia ego fui!  Dar nu-i nimic, totul va fi praf, dar nu va fi uitat… (râde necontrolat)

 

Melpomena: (mângâind masca tragică, i-o arată Actorului) Privește, are ochii tăi…

Actorul: (infatuat) Sincer, spune-mi tu, muză, sunt tare curios, pentru ce avem noi ochi?

Melpomena: Ca să vedem pe fundul paharului drumul vieții!

Ironie: (vesel, ca pentru el) Ca să putem căuta mâine ziua de ieri.

Actorul: Nu, scumpă fiică a lui Zeus, (își reia mișcările haotice pe scenă) ci ca să ne ducem la dracu-n praznic cu credințele noastre cu tot. Credința de a fi viu!

Ironie: Oh, nu suntem deja acolo? Adineaori te-ai autointitulat Mephistofel, tu, bunicule, cel ce te hrănești cu nerăbdarea oamenilor atenți la piesa care li se desfășoară prin fața ochilor. Oare ei sunt adevărații spectatorii? (șoptind ca pentru el) Sau scena este doar o oglindă spartă, și ceea ce trăim noi se reflectă într-o manieră impură înapoi spre viață?

Melpomena: Dragă Ironie, mic surâs extatic al unei furtuni turmentate, bunicul tău, acest Actor veșnic tânăr, este atât de talentat, încât și în viață pare, sau, mai adevărat, a părut (se uită cu ochii blânzi la Actor, care contemplă praful de pe jos) foarte natural. Uite, de exemplu, sărutul (și-i arată semnul de sărut de pe gâtul Actorului) este singurul lucru care nu a fost mâncat de timp… și încă este roșu, palpită de viață… Nu-i așa? (își întoarce brusc privirea spre Actor, care schimbă privirea și se uită drept în sus) Ești tare mândru…

Actorul: Vanitatea artistului e, în multe cazuri, un zid gros, impenetrabil, menit să reziste împotriva demonului singurătății. (inspiră, expiră cu zgomot) Nu ai cum să înțelegi, pentru că nu știi să citești replicile unui actor.

Melpomena: Oh, femeile… (întoarce pentru un moment privirea la Ironie, care îl privea pe Actor cu ochi mari și încrezători)

Actorul: (cu privirea spre Melpomena; foarte serios) Făcută să iubească, femeia nu e nimic – nici chiar tu, muză – dacă nu iubește, (își atinge cu mâna semnul de la gât și continuă după câteva secunde) nu e nimic, dacă, iubind, nu se face iubită. Sunt doar o jucărie pe care sforile Marelui Păpușar o duc unde vor… măcar asta să-mi aducă aminte de tot ce a fost și nu mai este. (apasă cu putere pe semn)

Ironie: Da, bunicule! Omul înfrumusețează ceea ce iubește.

Melpomena: (după o pauză în care nimeni nu spune nimic) Și sfințește ceea ce crede!

Ironie: (către public) Cel ce vrea să aibă un loc sub soare să și-l sfințească, nu să și-l… aranjeze!

Actorul: (răstindu-se către public) Soarele a murit de mult! Omul sunt eu, trăiesc deci iubesc! Iubirea mea pentru Marea Artă! Trăiesc deci vă reneg!

Melpomena: Trăiești în amintire, în miros de praf te scalzi! Nu ai cum să ne renegi, oricât ai vrea, suntem Tu! Ești prizonierul propriilor tale patimi, vicii, defecte, numește-le cum vrei. Ești asemenea unui leu despărțit de natură pe când era un pui și crescut într-o cușcă toată viața, spre a servi ca marionetă fanteziilor oamenilor. Apoi, când îți va fi dat drumul, deși îți păstrezi măreția, lumea din care provii îți este străină. Ești liber cu trupul, dar spiritul se simte claustrat, și, ironic, în cușcă se simte liber. Afară se simte mort, în cușcă se simte viu.

Actorul: (plimbându-se pe scenă, fluierând) Moartea ca moartea, dar ce-i aia viață? Viva la Muerte!

Melpomena: Vouă, muritorilor, nimic nu vă este de ajuns, nici chiar Moartea! Acum nu ești decât un sonet fugar răsfirat de vânt. Tragică-ți este soarta, dragul meu Actor, ești un bătrân gârbovit într-un trup veșnic tânăr.

Actorul: (se oprește, ascultă liniștit și deodată țipă) Și mă jur pe Creație, pe toate oasele care au putrezit în acest teatru, pe toate iluziile celor care au crezut că înțeleg, pe tot praful depus peste amintiri, pe noiembrie ca sentiment, pe… pe… pe… (se uită febril prin sală) pe moartea mea și a amăgirilor mele că voi scăpa din… (se întoarce cu spatele la public și cade în genunchi) Ah, voi, muze, inchizitoare ale creației mele.

Melpomena: De ce juri cu-așa căldură, dragul meu, nerăbdător, nu știi tu, că-așa dispare, jurământul tuturor?

Ironie: (vesel, dar în același timp serios) Să dispară…? Să dispară? (se uită pe rând la public, la Melpomena, la Actor) Să dispară… Ce să mai dispară…?

Actorul: …praful! Vreau ca tot praful să dispară! S-a așternut prea mult praf, obsedantul praf. Și jur pe Păpușar că îl voi face să dispară!

Ironie: (către public) Deși este așa de neînsemnat și ușor de înlăturat, praful este cea mai grea entitate din câte există, mai grea decât însăși uitarea. Ambițios, și plin de defecte, revine într-o fracțiune de secundă în locul din care a fost izgonit; nu ține cont de nimic, în afară de ceea ce-l leagă de trecut, adică locul în care a fost odinioară. Nu sunteți oare voi, oamenii, doar urme ale prafului peste care se așterne tot praf?

Actorul: (ridică mâinile în aer, invocând) Ah, Clotho, tu, Atropos, dar mai ales tu, cea oarbă și cea mai neînduplecată, Lahesis, dintre surori… fiți blestemate, precum blestemă oamenii pustiul. Vai ș-amar de mine, muritorul, că nu-mi găsesc liniștea într-un teatru al prafului!

Actorul: (uitându-se la public) Vreau să mă regăsesc pe mine însumi, și ceea ce o să găsesc să mă elibereze de tot, de tot ce nu-mi aparține. Timpul nu-mi mai aparține. Vreau să fiu crud și să-l omor! Să vă omor și pe voi, să fiți toți numai praf!

Melpomena sparge masca și iese din scenă ca o fantasmă. Se aude un țipăt din fundal. Copilul se ridică în picioare și se duce spre cortină. Actorul rămâne în mijlocul sălii, în genunchi, cu capul plecat… Se aude orologiul, care anunță miezul nopții; bate de 3 ori.

Melpomena, Ironie: (se aud vocile din culise) Nu-ți mai este de folos timpul, ai murit!

Se trage cortina.

Actul II

 

 

Se ridică cortina.

 

Același decor prezent. La masă, cu spatele la public, stă o copiliță și se admiră în oglinda spartă. Păr blond, bogat și încoronat cu iederă. Este, toată, îmbrăcată într-o togă portocalie, mult prea mare pentru statura sa de copil. Pe jos, un toiag de chiparos, iar pe masă, o mască veselă. Ironie stă pe scaun cu mâinile pe genunchi și o admiră lung pe Thalia.

 

Thalia: (uitându-se în oglindă, chicotind) Și spui c-a început să delireze? A ajuns să-i fluiere prafului de parcă acesta îl poate ajuta cu ceva ? (se întoarce spre copil) Oare nu știe el că soarta lui e de mult pecetluită? Pentru ce această împotrivire? E inutil… (oftează) N-am dreptate, măi, Bucălatule? (râde puternic)

Ironie: (își plimbă mâinile pe genunchi și se agită pe scaun; se uită la public) Oare omul nu îi este dator vieții să aibă speranța că până și în clipa fatidică el se va opune Morții?

Thalia: (se uită în oglindă și își aranjează buclele) Ei, ce-ai spus? Ce-i cu omul? (râde) Omul e la nadir de mult… Aici, destinul nu mai are răbdare cu el. Îi fixează un termen și s-a dus, gata! Atâta scandal, pentru ce? Vrei să mori pentru ceea ce crezi? Merită?

Ironie: (continuându-și jocul, se uită la public) Omul nu cedează în fața îngerilor, ba chiar îi combate. Nu cedează cu totul în fața morții, fiind salvat de firava-i voință! Poate el să fie învinuit că dorește cu tot dinadinsul să nu fie dat uitării? Nu reprezintă această speranță nebună chiar Idealul Suprem?… (își sprijină capul în palma dreaptă și oftează adânc; se uită la public și șoptește) Oare praful ce părere are?

Thalia: (se întoarce brusc spre copil) Bucălatule, chiar nu înțeleg ce spui acolo. Cu cine vorbești? Cu praful? (râde și face cu mâna un semn de batjocură)

Ironie: (supărat) Nu, Thalia, nu… Vorbeam și eu, așa, de voință. Îmi aminteam de soarta bunicului meu… (oftează)

Thalia: (se întoarce și privește spre public; serioasă) Omul… De ce acuză el destinul când el nu a făcut nimic pentru ca destinu-i să fie mulțumit?! Știe doar să-i fure sorții orice secundă pentru a se bucura de viață, ducând până la paroxism orice trăire. Ia zi, Bucălatule, de Moarte de ce nu s-ar bucura?! În fond, este veșnică și o să-i tot ajungă! (chicotește)

Ironie: (se întoarce spre Thalia și se uită în tavan preț de câteva secunde) Un filosof de pe la voi de-acolo spunea că viața, dacă știi să o trăiești, este lungă. Bine mai zicea! Și, totuși, a fost forțat să se sinucidă pentru ceea ce credea. Ironic, nu?

Thalia: (arătând cu degetul spre public pentru câteva secunde și apoi spre copil) Fericit este cel care poate să-și apere cu mare curaj ceea ce iubește, spunea un exilat, care a murit undeva pe aici, pe la voi. Ăsta e secretul. Dar, oare, cine are acest curaj și este capabil să nu se lase prins în mrejele dorinței lui de a trăi, abandonând, astfel, obiectul fericirii lui? În general, ființa asta fragilă, omul, dorește o viață mizeră în locul unei morți glorioase. Spune-mi tu, Ironie, nu se numește asta egoism? Pur egoism? Exact asta a făcut și el… și acum încearcă să înșele până și Moartea! Dă dovadă de un egocentrism nemaipomenit dacă nu-i va da Morții ceea ce-i aparține de drept. Doar atunci se va putea elibera de tot ceea ce-l claustrează și va trăi veșnic. Dar trebuie să moară, nu? (se întoarce spre Ironie și arată cu degetul) Vezi, asta e ironic!

Ironie: (se ridică din scaun și ridică de jos toiagul de chiparos; îl admiră și se sprijină de masă; Thalia se uită în ochii lui) Ai dreptate, Thalia; toți vor să fie fericiți. Dar țin să te contrazic. Știi de ce? (în timp ce așteaptă răspunsul Thaliei, folosește toiagul drept spadă; împunge cu el în direcția publicului, ca într-o joacă; Thalia continuă să-l privească curioasă) Pentru că adevărata fericire se naște dintr-o voință puternică și dintr-un suflet maleabil (descrie diferite forme în aer cu ajutorul toiagului), și pentru că fericirea și nemurirea sunt lucruri asemănătoare. Niciodată nu vom ști dacă le vom întâlni vreodată, dar încercăm prin diferite studii, scrieri, prin tot felul de trăiri extreme, chiar și prin ritualuri mai puțin ortodoxe, să le-ntâlnim. Le găsim? Poate… (se uită la Thalia), dar doar în fantezie și în utopie… (se sprijină în toiag, se uită spre public și ridică mâna dreaptă în aer) Oh, fericire… zahăr al ceaiului nostru! De-ai ști tu câte pătimim pentru o atingere de-a ta. Omul toată viața speră să fie fericit.

Thalia: (întoarce privirea la oglindă și continuă să râdă; Ironie se uită la public) Iubești fericirea pentru că ea te face om? Așteaptă o clipă și ea nu va mai fi, iar tu vei ajunge singur. (râde batjocoritor)

Ironie: (tăios) Dar nemuritor! (bate cu toiagul în podeaua scenei)

Intră în scenă Actorul, îmbrăcat în același costum, dar fără sacou. Cămașa îi iese din pantaloni prin lateral; are o alură de vagabond; părul răvășit, o mânecă suflecată; îi lipsește un pantof. Nu îi bagă în seamă pe cei doi copii, și se duce direct la marginea sălii. Merge șchiopătând din cauza pantofului lipsă. Își aprinde o țigară, timp în care se uită în sală; caută ceva cu privirea.

 

Actorul: (aruncă chibritul pe jos și trage din țigară; fluieră) …Iuhuuu, Iuhu-hu-hu-hu?

Actorul: Iuhuu, prafule? Răspunde!

Actorul: E atât de multă liniște aici, și nimeni nu-o aude. (duce degetul arătător la gură) Șșsss, auzi?

 

Ironie și Thalia se uită fix la el. Liniște totală în sală.

Actorul: (se așază pe marginea scenei și fumează) Mă, prafule, de ce nu răspunzi ? (după câteva momente de melancolie strigă) Mă, prafule, eu chiar nu înțeleg de ce nu vorbești tu, că multe ne-ai mai spune… (dă frenetic din mâna stângă) În călătoria ta de fir de praf L-ai atins până și pe Păpușar. Ai atins până și nemurirea, dacă am considera-o ceva palpabil.

Ironie: (șoptindu-i Thaliei și arătând cu degetul spre Actor, care se sprijinea în palma stângă și fuma cu dreapta) Îmi este așa milă de el. Cred că iar delirează… O fi epileptic bunicu’ meu?

Thalia: (șoptind la rândul ei) Epileptic în sentimente, probabil. (chicotește)

Actorul: Păi, bine, măi, prafule, îmi spui tu că mă privești acum cu ochii ațintiți spre mine, ca o hienă care își devorează prada din priviri și ai tupeul să-mi zici că nu ești etern? Păi cum vine asta? Dacă totul moare, înseamnă că s-a dus naibii și că a devenit praf și pulbere. Și praful ce mai devine? Alt praf? Să-nțeleg că aici este o chichiță din aia filosofică, pe care eu nu o pot rumega, și că, de fapt, praful este o nouă formă de existență spre care omul ar trebui să se-ndrepte pentru că ea nu cunoaște Moartea? (dă din cap în semn de dezaprobare) Asta nu o pot pricepe… mintea-mi este prea tulbure și fumul ăsta de țigară nu mi-o purifică deloc. Drogul astă nu îmi arată adevărata natură a lucrurilor. O fi stricat… (stinge țigara de scenă, se întinde pe spate și oftează)

Actorul: Și ce mi-ar plăcea să mai pot juca și eu pe-o scenă. Fie ea chiar și-a vieții… Dacă nu ai fi tu, (arată cu degetul spre public) prafule, eu în cine-aș mai crede? Faptul că nu-mi răspunzi mă face să cred și mai mult în tine!

Thalia: (pune mâna pe masca veselă, se ridică și se duce spre Actor; acesta, când o vede, se ridică repede în picioare și o privește uimit) Credința ta mă-nveselește. (râde) Pentru scumpa ta artă să-ți sacrifici ce-are omul mai sfânt în el, sufletul? De ce vrei tu să trăiești, așa, singur, de dragul artei ? (dă din cap în stânga și-n dreapta în semn de batjocură) …h-mh (se uită spre public și întreabă sarcastic) Ia zi tu, prafule (râde), nu este el demn de milă?

Actorul: (se îmbracă grăbit, își așază părul și adoptă o poziție verticală; duce mâna la frunte precum soldații; se uită în jos spre Thalia, care îl privea cu ochi mari; ironic) Domnișoara Thalia, cea mai aplaudată și mai veselă dintre consoartele lui Apollo, în fața măreției dumneavoastră mă aplec. (face o plecăciune și își scoate de pe cap casca inexistentă) H-mh… (cu capul plecat) Atât de tânără, și totuși atât de bătrână. (o privește de sus până jos, admirând-o) Mai bătrână decât însuși teatrul. (se ridică și scuipă într-o parte) Ai venit să-mi faci tu mie morală despre ce-i bine și ce nu! (se plimbă haotic pe scenă) Cred și eu, când trăiești acolo sus, pe Mytikas, este ușor să-i remarci pe cei… umani (arată cu degetul spre el și spre public). Ei sunt tot timpul încercați de griji, iar când au parte de puțină fericire, are acolo sus cineva grijă să nu fie prea intensă, că, de, zeilor nu le place ideea că oamenii, prin natura lor, la care se adaugă o voință de fier, pot deveni, și ei, zei. Când unul de-al nostru ajunge sus de tot, pe piedestal, îl răpește Moartea. Moartea, la urma urmei, nu este decât un mare obstacol în calea voinței omului; dar nu-i nimic, germenele tot există, și nu are nevoie decât de puțin curaj ca să înflorească. Apoi va depăși acel obstacol. (se oprește în loc, la câțiva metri și o țintește cu degetul pe Thalia) Piei din fața mea că, altfel, mă urc pe Parnas și vă dau foc împreună cu toate mofturile voastre laolaltă. Să piară muzele mele alături de zeii lor! Până la proclamarea sentinței vă… vă… vă… (ridică mână în aer spre Thalia și o închide într-un pumn)

Ironie: (se duce la Actor și-l trage de mână) Gata, bunicule, e de-ajuns! Au și nemuritorii nevoie de odihna lor.

Actorul: (își trage mâneca înapoi) Lasă-mă acum! Fiind între Viață și Moarte, dar mai mult înspre Moarte, am tot timpul să reflectez și să-njur. Parcă aș fi într-un continuu proces de disoluție spirituală; altă chichiță din aia filosofică.

Ironie: Bunicule, gata… Haide să așteptăm procesul! Gata!

Thalia: (se uită la Ironie) Lasă-l în pace, oricum nu știe nimic. (se uită la Actor) Soarta te-a abandonat de mult! (râde) Îți mai rămâne palida ta voință.

Actorul: Care nu va pieri niciodată! Ha ha ha…. (râde ironic)

Thalia se uită insistent la masca sa veselă și chicotește întruna. Actorul se duce la marginea scenei și se uită în sală, și îl strigă pe Ironie, care stă pe scaun și se face că nu aude chemarea bunicului său. Thalia se duce spre Actor și îi atinge umărul drept; acesta se uită la muză și oftează adânc.

 

Actorul: O, muză… Dacă aș avea a doua șansă, mi-aș alege replicile mai bine! Aș fi un actor mai bun. Ce zici, nu-i așa?

Thalia: (îl mângâie pe umăr și se joacă-n părul său) Stai tu liniștit. Suntem toți doar niște actori care speră, cu fiecare piesă jucată, să devină mai buni și mai buni. Jucăm mereu pe același scenariu, ne plictisim de el până ajungem să-l urâm, apoi totul devine din ce în ce mai stupid și vrem să se termine cât mai repede ca să ajungem acasă. Dar la final? La final ce facem? (se uită la public) Când trebuie să spunem ultima replică, ne uităm la public, publicul se uită la noi cu ochi mari, de parcă ar spune „ce mai aștepți, vreau să fiu lămurit, spune-o!”, și, atunci, ne dăm seama că fugit irreparabile tempus și silabisim orice cuvânt, ne agățăm speranțele de orice literă, ne spânzurăm de fiecare gest, totul în speranța că piesa nu se va termina. Ei, tot misterul constă în modul în care ne spunem noi acea ultimă replică! (surâde)

 

Thalia: (după o pauză în care meditează) Uite, (îi arată masca sa veselă, cu precădere gura, care zâmbea forțat și ironic) are gura ta! (uimită) Și încă ce bine seamănă, ai spune chiar că sunteți frați gemeni. Ei, ce crezi?

Actorul: (scârbit de remarca Thaliei, se trage înapoi; îi scoate mâna din păr; vorbește pe un ton ridicat și veninos) Așa zici, că seamănă cu mine? Ce coincidență, și sora ta, Melpomena, spunea ceva de genul ăsta; numai că la ea ochii mei erau aidoma ochilor măștii ei triste și cocârjate! (scuipă într-o parte; își aranjează părul și se uită fix la Thalia) Pentru ce avem noi gură, scumpă creație a lui Zeus? Ia fă puțină lumină pentru damnatul din mine, că, de, când am încercat să strălucesc ca voi, ați trimis-o pe tipesa aia moartă să mă sărute pe gât. Mi-e scârbă de narcisismul vostru dus la extrem. (liniște câteva secunde; se aude zgomotul produs de balansarea scaunului lui Ironie) Aștept; deci, de ce avem gură?

Thalia: (râde puțin, apoi devine brusc serioasă; se uită la public cu privirea pierdută) Avem gură ca să bem nectarul sau otrava vieții!

Thalia: (se uită la Actor) Sau, mai potrivit ție, ca să aruncăm cu vorbe-n vânt.

Actorul: Nu, nu, nu! (face semn cu degetul în semn de negație) De 7 ori nu. Ce nectar, ce otravă… Astea-s vorbele-n vânt de care ziceai tu, nu ceea ce spun eu aici. Nectarul sau otrava vieții, ambrozia sau cucuta ar trebui numai voi să le beți, nouă dați-ne apă! Nu din ea se nasc toate?

Actorul: (după o pauză) Mai degrabă aș spune că ne-a fost dată gura ca să-i punem la punct pe cei ce nu-și văd de treabă, (o fixează pe Thalia cu arătătorul) așa, ca dumneata. Care e părerea ta, Ironie? (își întoarce capul spre copil) Revin la ideea că trebuie să vă transform pe toți în praf. Ești de acord cu mine?

Ironie: (se ridică de pe scaun și se îndreaptă spre Actor) Bunicule, eu zic că avem gură pentru a face din alb negru și din negru alb. Sau… (se gândește) Mai este o variantă: Evrika! Avem gură pentru a avea din ce să tăcem. Deci, bunicule? Nu ar fi bine să respectăm cugetarea mea?

 

Actorul: Încep să-mi pierd mințile. (își pune mâinile în cap) Nu mai știu nimic, absolut nimic; nici cine am fost înainte, nici ce caut în locul ăsta, care nu-mi mai spune nimic. Nu mă mai inspiră nimic. Totul este de un nihilism apăsător. (arată cu degetul spre Thalia) Nici chiar voi, muzelor, nici chiar voi…

Thalia: Noi nu mai avem rolul de a te inspira. (așteaptă câteva secunde; se uită la public) Noi suntem aici pentru a te judeca. Vezi tu, Actorule, până și arta te respinge… obiectul credinței tale a ajuns să te judece. Ești un renegat! Asta ești: un renegat al teatrului! Un renegat, un renegat, un rene… ne… ne. (râsul și cuvintele se aud din ce în ce mai încet)

Thalia sparge masca și iese din scenă ca o fantasmă. Actorul cade în genunchi și strânge cioburile măștii. Ironie se duce spre el și încearcă să-l tragă de mână. Actorul privește când la cioburi, când la public, și râde nevrotic. Copilul se uită în sus și observă că se trage cortina. Grăbit, încearcă să-l tragă pe Actor înspre culise ca să nu-l prindă cortina în căderea ei. În timp ce este tras de către copil, Actorul strânge cioburile la piept și repetă încontinuu „un renegat, un renegat, un renegat”. Râde.

Se trage cortina.

Actul III

 

Se ridică cortina.

Tot decorul este răvășit. Oglinda este acum spartă, iar cioburile sunt  aruncate peste tot. Scaunul se află în partea din stânga a scenei, cu picioarele în aer, iar masa este întoarsă cu susul în jos. Fotografii, lumânări și alte obiecte stau în dezordine pe scenă. Ironie stă în mijlocul decorului și gesticulează spre una dintre ieșirile pe unde intră actorii.

Ironie: (face semn cu mâna; cheamă pe cineva) Intrați, intrați, poftiți, vă rog frumos! Știu că este un haos total aici, (se întoarce în jurul propriei axe, arătând cu mâna dezordinea de pe scenă) dar așa se-ntâmplă când nervii unui bărbat se răsfrâng asupra lucrurilor, neținând cont de faptul că nervii lui nu pot face curat în urma sa. (după un moment de meditație) Doar mâinile unei femei pot acoperi toată această dezordine existențială, dar, în sfârșit, cum acestea nu există, ne complăcem în babilonia materială a cărților, a mesei, a fotografiilor aruncate pe jos, a sentimentelor, a isteriei vitaliste. Oricum, dacă cercetați în detaliu, o să vedeți că există totuși ordine, acolo unde domnește de cele mai multe ori hazardul. Ce, haoticul nu se guvernează după legi stricte? Știu că am tendința să divaghez, dar, na, asta e; fiecare cu demonii lui. (se uită spre public și ridică din umeri) Pe cine să acuzi dacă suntem neadaptați în această lume?

Ironie: (spre public) Nu vrea să intre, prafule! Ce-i de făcut dacă nu vrea? (din nou spre ieșire) De ce să vă rușinați, chiar nu înțeleg? Aici nu este nimeni! (arată cu degetul în jos) Suntem doar eu, teatrul și praful. Pe mine mă știți îndeajuns de bine (râde), iar în teatru v-ați născut. Mai rămâne praful; dar praf există de când e lumea, și, la urma urmei, din praf ne tragem, în praf ne preschimbăm. (se scarpină la tâmple) Dar, bine, acum, dacă sunteți nemuritoare, se poate ca visele sau dorințele dumneavoastră să se transforme-n praf la un moment dat.  Deci, vă rog, intrați. Haideți, fără sfială!

Intră Erato, cu pași mici. Bătrâna este îmbrăcată într-o togă cernită, ruptă pe alocuri. Ține în mână o liră ale cărei corzi sunt rupte. Pe cap poartă o cunună de petunii violet. De la ochi pornesc în părți, spre gură, niște lacrimi negre, stridente. Se uită în toate părțile, speriată. Ironie se duce și aduce repede scaunul; o ajută pe Erato să se așeze, cu fața la public.

Erato: (uimită, se uită în zare) Vai, pe muncile lui Hercule și pe ghidușiile lui Hermes dacă acest teatru nu înșală pe oameni! O sală atât de mare și un teatru atât de mic. Ce, țineți aici închise toate depresiile și înstrăinările oamenilor? (râde) Le dați pradă prafului (arată cu mâna spre public) care, precum un vultur hulpav, se înfruptă din ele? Acest paradox mic-mare suscită limita depresivă a omului. (spre Ironie) Nu-i de mirare că bunicul tău delirează.

Ironie: (face curat pe scenă; așază masa, cărțile, fotografiile) Pardon, adică spuneți că a ajuns nebun? (se oprește în loc și pune mâinile în șolduri)

Erato: Tinere, am o experiență mare în ceea ce privește omul cu toate valențele sale, și, da, susțin că  a înnebunit. (uimită) De ce, tu nu crezi asta?

Ironie: (continuă aranjarea lucrurilor) Se prea poate. Adică eu nu neg nimic. Dar oare nu este nebunia o adaptare foarte inteligentă la o lume deja nebună? Dar, oricum, nu există nebunie pură. (râde și se oprește în loc; se uită la public) Omul, când este nebun, are și puțină dreptate; nu multă, dar are. Nu poate fi doar un simplu nebun. Dacă a fost inteligent înainte de transfigurare, el va păstra reminiscențe ale intelectului său, ce-i drept, alterate din cauza stării extreme, dar va vedea altfel lumea. Dacă a fost… mă rog, să-i zicem direct, prost, nebunia îi va deschide noi orizonturi, tot prostești, ce-i drept, dar și asta va reprezenta un pas înainte; el va fi mai sincer. Mă gândesc: oare se poate ca lumea asta să fie într-un stadiu de disoluție atât de avansat încât, privind-o, ceea ce tu vezi să se reflecte înapoi mult mai mizerabil? În ambele cazuri, se pot găsi o sumedenie de avantaje. Corect?

Erato: Corect (tușește și, după câteva secunde, reia), și nu prea! Tu faci referire la nebunia înnăscută, iar eu la cea autoindusă. Când avem în fața noastră un om care nu dorește să rămână lucid pentru că soarta sa este inevitabilă și el nu poate face nimic ca să o schimbe, recurgând astfel la demență, negând orice formă concretă de Adevăr, fie el demonstrat sau nu, – căci, dacă definiția Minciunii este legată strict de absența Adevărului, înseamnă că există într-un anumit loc, acolo, undeva (arată cu degetul spre tavan), un anumit tip de Adevăr la care se poate face referire pentru a desăvârși o Minciună; tot căutând acest Adevăr Suprem, ființa umană uită de efemeritatea și de frumusețea vieții – tot ceea ce putem face este să-l judecăm! Ai să întrebi, de ce?!

Ironie: (aranjând fotografiile pe masă și privindu-le pe fiecare în parte) Ei bine, de ce?

Erato: Pentru că este împotriva Naturii și a Ilimitatului să judeci ceea ce este bine și ceea ce este rău după părerea ta. Mai trebuie și alte păreri. În cazul de față, tocmai credința bunicului tău a ajuns să-l judece, și nu invers.

Ironie:  Nu înțeleg, să mă iertați dacă înțeleg! (se oprește și își pune mâinile în șold) Adică omului îi este dat să trăiască după reguli fixe, i se dă liberul arbitru, și, atunci când încearcă să-și impună propriile reguli, este judecat și, în cele din urmă, condamnat pentru nesupunere?  Prin tact și proprie judecată el nu poate să ajungă la un consens devenind doar un… cum spunea Thalia (se gândește)?! A da, un renegat, un renegat al teatrului! Asta ar trebui să înțeleg?

Erato: (tușește) Exact, tinere, exact! Dacă un individ, un ins oarecare, încearcă să-i dicteze sorții propriile sale reguli, judecând pe Cel care le-a creat, în sufletul lui se produce o ruptură; atunci el își va ucide propriul destin și va deveni, cum ai zis tu, un proscris al… ?

Ironie: (cu privirea pierdută, răspunde sec) Nu, nu un proscris, ci un renegat al teatrului…

Erato: (mulțumită de răspuns) Așa, renegat! Hai, tinere, de ce ești trist acum? În ciuda faptului că viața reprezintă doar o mică zală lipsă dintr-un lanț foarte mare, dacă știi să o trăiești, ea poate întregi lanțul. Depinde de noi, (tușește) pardon, de ei dacă știu să pună veriga lipsă acolo unde trebuie. Atât de simplu încât ți se pare stupid, nu?

Ironie: Nu, mi se pare doar… ironic!

Se aud strigăte din culise. Erato și Ironie se opresc și se uită spre ieșirea de unde a apărut muza. Apare Actorul. Cămașa îi este ruptă , pantofii îi lipsesc, iar pantalonii sunt tăiați la genunchi. Foarte nervos, cu părul răvășit, caută ceva cu privirea prin sală, se plimbă haotic pe scenă, se uită de câteva ori la Erato și la Ironie. Nu spune nimic. Își continuă plimbarea pe scenă.

Actorul: (bate cu piciorul drept podeaua și țipă, silabisind) Nu mai suport! Nu vă mai vreau! (își duce ambele mâini la tâmple) Ieșiți din teatrul meu, ieșiți…!

Actorul: (se uită la public) Îmi ești martor, prafule! (arată cu degetul) Tu! Tu îmi ești singurul martor! Am încercat, am reușit și Ei m-au judecat! De ce? Pentru ce?  (se plimbă pe scenă) Știu că nu vrei să răspunzi acum, ar fi inutil, știu, știu, crede-mă că știu. Dar la final, la finalul judecății, te rog să spui ceva! Orice, numai să spui! Sunt vinovat? Atunci să spui, de ce nu? Sunt nevinovat? Atunci să spui, de ce? Oricum, chiar dacă o faci pe mutul, prafule, să știi că un singur gest al tău poate decide soarta unui Actor, așa ca mine… mereu tânăr. (oftează) Cine-a spus că…

Erato tușește puternic. Actorul se uită la ea, dă din

cap scârbit și se uită din nou la public.

 

Actorul: (pe un ton mai ridicat, apăsând pe fiecare silabă) Cine a spus că eternitatea forțată și nu dobândită este un dar s-a înșelat amarnic. Să îl faci pe om nemuritor doar pentru a-i maximiza suferința… este stupid, lamentabil de stupid.

Erato: Nu e nimic stupid în această eternitate forțată. Poate în felul ăsta îți dai seama care e efectul inteligenței artistice. Se pare că-ți lipsește, în ciuda faptului că te autointitulezi Actor, mare Actor! Înțelege, nu am avut de ales, chiar dacă ești… (tușește)

Actorul: (răstindu-se la Erato) Și care e, pardon, acest efect pe care nu-l pot pricepe? Spune-mi, muză a poeziei erotice și a dragostei neprihănite! (pe un ton batjocoritor, privind-o în detaliu pe Erato) Se pare că lirica ta suavă îți deplânge bătrânețea undeva pe malurile Aheronului! Ciudat… nu știam că și ființele eterne îmbătrânesc.

Erato: Efectul este că nu știi să deosebești ceea ce e important de ceea ce nu e. Cum ar fi arta de viață, teatrul de… (tușește puternic)

Actorul: (se plimbă pe scenă și dă frenetic din mâini) Poate nu am avut norocul să aflu acest efect, ca mai apoi să pot face deosebirea. Poate mi-a fost interzis să-l aflu. În teatru, acest noroc se numește „ocazie”. Da, da, simplu, „ocazie”! Cine nu profită de ea înseamnă că nu a avut noroc? Sau că nu a avut, „ocazia”? Ăsta este blestemul meu, blestemul actorilor: să fim judecați toată viața de către unii care au mult mai puțină fantezie, mult mai puțin gust și mult mai puțină inimă decât ei. Până și credințele tale te judecă în ziua de astăzi. (arată cu degetul spre el) Vezi cazul de față!

Erato: Datoria noastră, a credințelor, este să-ți arătăm că realitatea începe acolo unde se termină piesa de teatru. Dacă ești captiv între două lumi, joci în două piese de teatru în același timp sau pur și simplu nu vrei să-ți spui ultima replică, noi (tușește), muzele, inspirația ta, ne transfigurăm și îți oferim posibilitatea de a vedea și partea întunecată a teatrului: Demența! Acolo unde toți izgoniții joacă aceleași și aceleași piese încontinuu, fără ca cineva să-și poată aduce aminte de ele. Asta e soarta celor care doresc să cunoască Adevărul Ultim, Suprem, Absolut prin încăpățânare. Nu ești primul și, categoric, nici ultimul din speța ta. Acum ai o eternitate la mijloc ca să afli adevărul.

Erato: (ia lira în mână și încearcă să cânte la ea) Pe vremuri, când erai de o puritate demnă de invidiat și nu puneai sub semnul întrebării tot ceea ce vedeai, auzeai și gustai, cântai foarte bine la lira mea niște acorduri plăpânde, care gâdilau spiritul fiecărei ființe, muritoare sau nu. Până și Apollo kitharedul ar fi fost atins de invidie dacă te-ar fi auzit cântând și, probabil, te-ar fi pedepsit ca pe satirul frigian Marsyas. Acum (oftează) ai rupt corzile și refuzi să mai cânți. Mâinile tale s-au urâțit și au căpătat o paloare de ucigaș.

Actorul: (pe un ton solemn) Cânt, dar nu după aceleași reguli! Și am devenit stângaci ca să sune melodia mai frumos. Spune-mi, Mamă, pentru ce avem mâini?

Ironie: (uimit) Mamă…?!

Actorul: (țipă) Spune-mi, Mamă, pentru ce avem noi mâini?

Erato: Ca să îmbrățișăm divinul și să îi facem cu mâna efemerității vieții, fiule!

Ironie: (foarte uimit, își freacă ochii cu mâinile) Fiule…?!

Actorul: (țipă) Greșit! Avem mâini pentru a putea cu una mângâia, iar cu alta scoate sufletul!  Am mâini ca să vă confirm vouă (arată cu degetul spre Erato) dualitatea naturii umane. Dacă sunt dreptaci, prin voința mea palidă, mă schilodesc și devin stângaci ca să vă pot renega mai bine! Pe tine, mamă, și pe zeii tăi! O să creez o nouă Biblie, citită de la stânga spre dreapta, iar tu o s-o citești și o să-ți placă! Verset cu verset și parabolă cu parabolă, că, de, și așa trăim noi una chiar acum. Dar nu-i nimic! Inteligența ne spune: Una e să faci multe poezii și alta e „să faci multă poezie”! Ei bine, eu o să fac multă poezie, foarte multă și pe voi toți, Mamă, o să vă preschimb în strofe, versuri și rime. (bate de 3 ori cu piciorul în podea) De trei ori mai multă poezie!

Ironie: (spre public; se așază pe marginea scenei) Cred că avem mâini pentru ca una să o spele pe cealaltă și amândouă să spele fața. Când aceasta din urmă este atât de pătată de toate credințele tale încât, îți vine foarte greu să o cureți, tot ce îți mai rămâne de făcut este să încerci să îți păstrezi mâinile curate. Dacă nici asta nu merge, atunci te apuci de scris poezii. Cu mâinile și fața murdare!

Erato: (trântește lira și ridică treptat vocea) Nu vrei să admiți că omul nu este centrul Universului, deși este creația sa cea mai de preț! Un diamant, oricât de strălucitor ar fi, își arată adevărata măreție doar când lumina bate în el. În întuneric, el devine doar o simplă piatră pe care tot oamenii o drăcuiesc, împiedicându-se de ea. (acum pe un ton părintesc, blajin) Fiule, ceea ce cauți tu este tocmai sursa luminii care luminează diamantul…!

Actorul: (stă drept și se uită fix, în direcția publicului) Lumina… Ce caldă e lumina! (întinde mâna dreaptă spre public) Lumina…!

Actorul: (își scutură capul și își retrage brusc mâna) Mamă, draga mea mamă, (se uită la Erato și apoi spre Ironie) și tu, scumpul meu nepot, voi sunteți doar niște proiecții hidoase și în același timp superbe pe un ecran plin de praf (arată cu degetul spre public). Spuneți că nu omul este centrul Universului? Dar, oare, nu Universul a luat naștere prin conștiința umană?! Nu a fost el creat în subconștientul uman și cunoscut doar prin inventivitatea debilă a naturii umane? Nu-mi sunt eu mie dator, ca un „mizerabil vierme de pământ și ca o trestie cugetătoare” ce sunt, să mă împotrivesc firii lui de a mă subjuga, de a mă reduce la un grăunte de nisip insignifiant? Oricare ar fi verdictul, voința nu trebuie niciodată să piară! Vreau, vreau să cunosc, vreau să știu!

Erato: (se ridică de pe scaun, se duce la Actor și-l mângâie pe cap) Fiule, de ce vrei să cunoști ceea ce nu îi este dat niciunui om care se naște din țărână să cunoască? Tu trebuie doar să-ți joci rolul, nu să fii curios să afli sursa ideii care l-a inspirat pe regizor să o scrie… De ce îți dorești atât de multe când ai nevoie de atât de puține lucruri pentru a fi împlinit? Curiozitatea poate fi cea mai păcătoasă dorință a omului. Te poți pierde pe veci dacă nu te oprești la timp.

Actorul: (ia brutal mâna muzei de pe capul său și se plimbă nervos pe scenă) Mamă, zeii nu pot simți veninul curiozității umane, pentru că noi suntem mai presus de ei într-un singur sens: curiozitatea noastră; (face o pauză în care se gândește) ei bine, cu cât este mai mare curiozitatea, cu atât este mai mare Adevărul pe care îl descoperim. Dar, pentru a descoperi acest Adevăr, am nevoie de libertate. De toată libertatea posibilă și imposibilă. Sunt eu născut din țărână, dar uiți că am și o latură divină: sufletul!

Erato: (se așază din nou pe scaun; pare istovită; tușește) Și dacă ceea ce cauți nu este Adevărul, ci cu totul altceva? Dacă, în căutarea Adevărului absolut, ai fost atras de mirajul Adevărului relativ? Ei, ce zici?

Actorul: Asta eu o voi decide: ce e Adevăr și ce este Minciună. Pe mine, lucrurile de-a gata mă plictisesc și, dacă aș sta să ascult toate sfaturile pe care mi le-ați dat, nu aș mai avea timp să fiu eu însumi. Din această cauză încerc încet-încet să mă debarasez de utopiile voastre. Am început chiar să scriu o piesă de teatru. Știu, sună foarte ironic, (se uită spre Ironie și râde) un actor scrie o piesă de teatru. Dar analizează mai bine fiecare zi din viața ta și ai să-ți dai seama că, în fond, totul este ironie. Revenind, piesa e despre un scriitor care încearcă să-și găsească propriile litere, propriul stil, și, pentru acest lucru, el încearcă să se înțeleagă pe el însuși privit din prisma eroilor săi. Scrisul ăsta începe să mă elibereze; a devenit un narcotic plăcut, care creează dependență, dar una constructivă. Vreau să mă autointitulez un scafandru al sufletului, dar, pentru acest lucru, trebuie să înțeleg un pic mai mult decât îi este dat omului de rând să înțeleagă. (se duce la marginea scenei și arată cu degetul spre public) Am fost judecat pentru asta, mai mult nu spun. Aștept verdictul!

Erato: (pe un ton trist; ia în mână masca și o sparge) Din cauza obsesiei tale ai devenit propriul tău adversar, ai devenit parte negativă din tine, ai devenit Tu, adică toți demonii tăi.

Se face fum dintr-odată pe scenă. Thalia (cu toga ruptă, răvășită; cununa este fără flori) apare din stânga, iar Melpomena (la fel ca și Thalia) din dreapta, și, împreună cu Erato, îl trag spre culise pe Actor, care încearcă să se împotrivească inutil, agățându-se cu mână de obiecte invizibile. Se aud râsete și plânsete din fundal. În tot acest timp, Ironie privește cu uimire la ce se întâmplă. Un moment de liniște. Copilul se ridică în picioare, își aranjează hainele și părul. Începe să se plimbe pe scenă. Alt moment de liniște.

Ironie: (spre public) Ironic, nu?  (râde)

Ironie:  (se oprește în mijlocul scenei) Te întrebi, prafule, probabil de unde atâta ironie? De unde atâta paradox? Ce a făcut acest om, la urma urmei, normal ca orice om, să fie renegat tocmai de credințele lui, să ajungă, în cele din urmă, să fie judecat? De unde această împotrivire a lui, a bunicului meu, de a stinge lumina creației, de a cunoaște ce-i dincolo de orizontul imaginației lui, servindu-se de artă?

Ironie: (se plimbă) Poate nu ai observat, prafule, că muzele au descris omul folosindu-se de trei mari repere fundamentale: ochii, gura și mâinile. Ei bine, eu consider că omul este reflexia impură pe Pământ  a unui crucifix divin. Ca urmare, mai rămâne o singură parte neexploatată de muze, care-mi revine mie. Picioarele! Deci, de ce avem noi picioare? (în timp ce rostește această replică se retrage spre culise) Avem picioare ca să ne ducem singuri crucea vieții până-n vârful Golgotei! (se oprește, ridică degetul arătător și se întoarce spre public) A, încă un lucru: nu este oare acest condamnat prototipul șovăirilor noastre, al tuturor, din totdeauna? (fuge imediat spre una dintre ieșiri)

Se trage cortina.        

Adaggio

 

Se ridică cortina.                   

Niciunul dintre elementele de decor din actele precedente nu mai apare pe scenă. Totul este îmbrăcat în alb. În spate, un panou alb, foarte mare. În stânga și în dreapta, oglinzi așezate față-n față. Podeaua este albă. În centru, un scaun alb. Pe panoul din spate se mișcă niște umbre. Umbrele sunt ale Actorului (stă în genunchi), ale celor trei muze și ale lui Ironie. Se aud voci din culise, dar scena este goală.

Vocea Melpomenei: Ochii ți s-au întunecat din cauza mândriei tale, dar acum ți se vor lumina. De acum înainte vei percepe cu ei lumina dinaintea cunoașterii. (râde)

Vocea Thaliei: Toate necazurile și bucuriile oamenilor se trag de la gură. De acum înainte vei gusta cu ea cunoașterea dinaintea adevărului. (chicotește)

Vocea lui Erato: Mâinile reprezintă balanța dintre inimă și rațiune. Când dreapta servește inima, stânga va servi rațiunea. De acum înainte vei îmbrățișa cu ele adevărul dinaintea nemuririi. (plânge)

Vocea lui Ironie: Picioarele sunt doi stâlpi, care ancorează ființa umană în realitatea perceptibilă. De acum înainte te vei servi de ei ca să calci pe nemurirea dinaintea luminii, bunicule…! (oftează)

Vocea Actorului: (surprinsă) Mi se îngăduie, gata? (se ridică în picioare) Sunt liber să aflu ce-i dincolo?

Toate vocile, în cor: Da! Vei atinge Adevărul Suprem!

Se aude un trăsnet în fundal, scena este cuprinsă de fum și, după câteva momente, apare Actorul. Este gol, doar o bucată de cămașă îi acoperă părțile intime. Preț de câteva secunde analizează foarte bucuros totul în jurul său. Se admiră în oglinzi, își aranjează părul și râde.

Actorul: (se așază pe scaun și își pipăie pe rând ochii, gura, mâinile și picioarele) În sfârșit am scăpat, prafule! (răsuflă ușurat). Nu este ușor să storci fiecare părticică de voință din tine în încercarea de a reuși să depășești bariera care te ține legat de lumea asta obscură și mediocră. Nu, nu, nu! Când credințele te-au abandonat, ce faci? Renunți? Nu, nu, nu, te împotrivești. Arunci după ele un lasou și le tragi înapoi, forțându-le să ți se supună. Dacă nu aș fi făcut asta, probabil aș fi înnebunit, nu prafule?  (se uită pe tavan, la oglinzi). Acum, că am ajuns dincolo, știi ce mă uimește? E cam pustiu pe aici și nu văd pe nimeni încă. Tu ce zici? (se uită brusc și fix la public, cu ochi mari) Mă simt atât de singur, singur… Prafule, prafule, prafuleeeeeeeeeeee…

Se trage cortina.        

Sfârșit

Adrian Chiper

filosoficii prozaici — cronică de cenaclu

„nu sunt bolnav. nici măcar nebun. nu mă doare nimic, am o alimentație sănătoasă, fac mult sport și îmi plac femeile pistruiate. mă trezesc în fiecare dimineață la 5, cafeaua la ora asta e mai gustoasă fiindcă aerul se păstrează amărui și înțepător pe vârful limbii, teribila senzație pentru o persoană atât de fragilă cum ești tu. cred că nu ți-a plăcut prea mult aici, de aceea țin la 4:59 un minut de reculegere pentru urșii polari și hainele tale, care dispar în ritm alarmant. și cât de mult mă enervează absența asta a ta, de parcă nu știam și singur cât de singur sunt!”

anonim, încântat (fragment) – Dana Ionică

Anca afirma: „Mi se pare a fi un fragment dintr-un text mult mai mare. E o aventură care se vrea a fi luată în serios; e și puțin filosofic prin întrebările pe care și le pune personajul principal. Ai o sacoșă plină cu semne de punctuație și le scoți când vrei tu”. În continuarea Ancăi, Adrian, foarte deschis, spune: „Mă regăsesc în ceea ce ai scris. Am observat că și în poeziile tale pe care le-ai mai adus scrii inocent. Proza, per total, e inocentă. Personajul principal are, însă, o minte cam bolnavă”. Gabriel sugerează: „Prin multitudinea semnelor de punctuație cred că Dana vrea să creeze timiditatea personajului principal”. Seara continuă sa fie deschisă cu Marian, care vorbește despre cursivitatea textului: „Îmi place cum a fost aranjat textul. După mine, cred că ai nimerit psihologia tipului melancolic al personajului principal. Proza este ca o rugăciune – nu e perfect conștient de existența publicului. Ai un stil jucăuș, și sunt de părere că – orice mesaj ar fi avut textul – m-ar fi interesat să-l citesc”. Alina ajunge să pună punctul pe i spunând că:  „A fost convingătoare ca bărbat. Aștept continuarea!”. Și, cum ne-a obișnuit, Florin are o părere proprie și originală cu privire la „proza lirică”: „Ar fi fost mai interesant dacă ar fi avut o ciclicitate proza. Textul se împarte în două: un spațiu temporal pentru primul anonim, iar al doilea spațiu, cu un alt bărbat. Poate fi un poem în proză. Folosești salturi de la o idee la alta și metafore multe. Textul e bine scris. Nu ai venit propriu-zis cu o proză”.

„Pătrund lumi în lumea de gheață, grădini paradisiace în acordul motorului nervos central cu 10 pomi ai vieții ce-și aruncă fructele cu tentacule înaripate. Mecanisme sunt învăluite zgomotos de clicuri succesive ale miracolului de a funcționa. Mașini întregi își creează brațe cu care montează alte mașini crescute cu credința în Primul Braț, ele se îmbrățișează necontenit în evoluția lor.”

Ecoul unui Fulg – Gabriel Andrei

Anca, neintimidată în vreun fel anume, pune piciorul în prag: „E un text simplu, pe care îl faci complicat. Ai structuri simple. Filosofezi foarte mult. Personifici abstractul”. Dana continuă, însă, într-o tentă mai liberă: „În text, ninsoarea e descrisă mecanic. Proza are muzicalitate și jocuri de cuvinte. Ăsta e stilul tău”. Adrian este cel care atinge nucleul subiectului: „Textul e foarte sofisticat. E ca plumbul – foarte mic, dar cu o densitate foarte mare. Este mecanizat textul. Are o tentă de intelectualism. Omul, aici, este o alegorie – el fiind fulgul de nea. Textul este ciclic. Toți suntem niște fulgi – ne comportam ca unii, și toți ne transformăm. Încapsulezi foarte mult în proză”. Marian continuă în aceeași nuanță: „Ai scris textul ăsta foarte tehnic și-ai pus elemente științifice. Mi s-a părut un robot umanizat cu caracteristici omenești. Se intră în mai multe planuri. În proză, reiei cuvintele, exact ca într-un ecou. Deși pare ca o sticlă spartă întreg textul, se vede că la un moment dat a fost un tot unitar”. Florin (idem ca mai sus): „Poemul ăsta e conceptualist. E un univers mecanizat care se umanizează. Pe lângă asta, poemul – căci eu nu-l văd ca fiind proză – are și o esență mistică, aș spune; în sensul că în text se găsesc termeni conceptualizați, care duc cu gândul la o anumită spiritualitate intrinsecă textului: Primul Braț – care ar putea fi identificat cu Dumnezeu. În plus, ecoul unui fulg se regăsește și în imaginile atașate textului”.

Claudia Samoilă

Ecoul unui fulg

Cilindri de aburi, conici deja de furia unui respirat apăsat, condensează volumuri mici de zăpadă. Așteptarea unui semn divin nu-ntârzie s-aștepte, iar semnu’ se-arată sub forma unei structuri simple prin revelația ei, și complexe prin lentila rațiunii:

Pătrund lumi în lumea de gheață, grădini paradisiace în acordul motorului nervos central cu 10 pomi ai vieții ce-și aruncă fructele cu tentacule înaripate. Mecanisme sunt dezvăluite zgomotos de clicuri succesive ale miracolului de a funcționa. Mașini întregi își creează brațe cu care montează alte mașini crescute cu credința în Primul Braț, ele se îmbrățișează necontenit în evoluția lor.

Muzica se repetă, stau nemișcat să-i ascult noutatea, iar tremuratul informației mă antrenează în perseverența de a sta nemișcat. Îmi mișc interiorul în rearanjări de atomi și mă scald în Eufrat ca un tigru…

Când zăpada va păși cu pașii-i palizi, va trosni sub picioare la fel ca neuronii apăsați de gânduri. Acum e decembrie (din nou) și am: țurțuri la sprâncene, stalactite în privire și suficient oxigen cât să transform inspirația în respiraţie.

Inspir miros rece de nări lipite — tentativa nasului de a se feri de sunetul cuvintelor reci, care tatuează gânduri permanente — îmi văd conurile de abur și vaporii de zăpadă, seamănă ca două picături de apă, prima, ce sare din ochi, a doua, sărată, din pori.

Gabriel Andrei

anonim, încântat

-fragment-

     cine mă cunoaște, nu mă vede. cine mă uită peste 2 secunde, m-a văzut timp de 2 secunde și

                       jumătate. cine mă urăște, mă urăște cu poftă. dar cine mă cunoaște?

                         vă rog, lăsați-mă să nu explic. fiecare simte și ceea ce nu înțelege.

nu sunt bolnav. nici măcar nebun. nu mă doare nimic, am o alimentație sănătoasă, fac mult sport și îmi plac femeile pistruiate. mă trezesc în fiecare dimineață la 5, cafeaua la ora asta e mai gustoasă fiindcă aerul se păstrează amărui și înțepător pe vârful limbii, teribilă senzație pentru o persoană atât de fragilă cum ești tu. cred că nu ți-a plăcut prea mult aici, de aceea țin la 4.59 un minut de reculegere pentru urșii polari și hainele tale, care dispar în ritm alarmant. și cât de mult mă enervează absența asta a ta, de parcă nu știam și singur cât de singur sunt!

 uneori mă gândesc cât o fi ceasul în țara de foc, și dacă acolo oamenii mai au nevoie ce chibrituri să aprindă o lumânare.

știi, obișnuiam să am diferite obsesii. puteam să mă holbez la oamenii de pe stradă până când le simțeam înjurăturile în privire (la propriu). acum, tot ce fac e să-ți rememorez culoarea mirosului pielii. desigur, în gând.

 uite ce mi-ai făcut. mi-e rușine să mai ies cu mine pe stradă, și, când întâlnesc tot felul de priviri ciudate, mă holbez la rândul meu, fară să înțeleg nimic. azi am din nou un ochi mov, culoarea  ta preferată.

 cine sunt eu? poate ar trebui să mă prezint, dar mai  bine te las să

 privești

 portretul lui anonim la o vârstă oarecare

  se ia cea mai mică portocală dintre merele astea roșii. se trec 10 degete (pe rând) peste suprafața dulce-acrișoară, se măsoară în gând distanța de launpiciorlacelălalt, se împarte la toate simțurile câte o bucată de coajă până când

 mai trece un an

sunt sinestezic, tânăr, ateu, picior stâng, două picioare stângi, îndrăgostit, colecționar, amator în timpul liber. anonim, încântat.

 stau la marginea patului tău, nu mă vezi fiindcă nu mai locuiești aici. albul ăsta miroase a piele măslinie, mmm, mie-mi plac maslinile când sunt verzi, dar pe tine nu te prinde culoarea asta.

stau la marginea pielii tale, e fierbinte și mă ustură ochii. îmi apropii degetele de porii tăi și vorbim aceeași limbă. aud că tu ai plecat de mult, nu mai locuiești aici. e ultimul lucru pe care-l mai spune tricoul ăsta înainte să-i dau foc.

  (și negrul ochilor tăi, particula care răcește pământul)

am putea spune despre acest moment: că e rece afară, că ne auzim vocile fără să ne străduim, că amândoi iubim o parte din celălalt, împărțire cu rest și cafea caldă între degete înghețate.

acest moment ar putea spune despre noi că suntem surzi, ne urmărim mișcările cu groaza că ar putea supăra vreun cupidon ratat, două numere prime, eu la un capăt al mesei, tu, la celălalt.

 dar tot ce se spune e deja uitat,

 tic

 

 

 

 tac

 o cușcă a plecat în căutarea unei păsări.

dacă un om se uită prea mult în adâncul unei prăpăstii, prăpastia va începe să privească, la rândul ei, omul .

 nu înțeleg de ce acum

 toate pietrele seamănă cu mine.

Dana Ionică